Povestea
Camera
În română, cuvântul pentru aparatul de fotografiat și cel pentru încăpere sunt același: cameră. Mi-a luat ani să înțeleg că nu e o coincidență, ci o definiție.
Prima mea cameră a fost o cutie de carton cu o gaură într-o parte. Am stat o zi întreagă cu ea în brațe, cu capul acoperit de o pătură, până când pe perete a apărut un oraș întors cu susul în jos. Nu m-a mirat că se vedea. M-a mirat că se vedea fără mine — lumina nu avea nevoie de mine ca să deseneze.
De atunci fac același lucru, doar cutia s-a schimbat. Intru într-o cameră — o stradă, o stație de autobuz, bucătăria cuiva la cinci dimineața — și aștept ca lumina să-și facă treaba. Nu construiesc nimic. Recunosc.
Nu construiesc nimic. Recunosc.
Un cadru e o decizie despre ce lași afară. De aceea fotografiez oameni care nu știu că sunt personaje: îi prind în singura secundă în care nu joacă niciun rol. Restul e montaj, iar montajul e minciuna pe care o acceptăm cu toți pentru o poveste bună.
Am învățat să nu mai caut subiecte. Subiectul e întotdeauna același: o cameră în care cineva a stat și a simțit ceva. Eu doar deschid obturatorul la timp.
Dacă ajungi în fața unei fotografii de-a mele și simți că ai mai fost acolo, e pentru că ai fost. În altă cameră, în altă viață, sau poate doar acum cinci minute.